un nimic si-un nimeni

Nimeni nu mai merita nimic. Nimic nu mai conteaza. Nu mai dau nimic. Celor ce le dadeam totul nu mai primesc nimic. Desi ma doare sa nu dau. Sunt creata sa daruiesc. Dar lor nu le mai dau nimic. O sa dau altora care nu au nimic, nu ca ei ar conta mai putin. Noi avem prea mult. Noi suntem satui si de iubire. Suntem satui sa mai primim. Daca le-am dat prea mult. Nimeni nu merita nimic. E incomfortabila pana si siguranta cu care se hranesc zilnic, minut cu minut, oamenii ce traiesc in orasul dusurilor cu presiune la apa calda. Degeaba; li s-a infundat sufletul cu-atata verde de paris.

Rhinocerul picassonian

astazi in metrou imi imaginam cum as desena un rinocer picassonian. cu nasul mic si ingrasat si cu capul deformat, de vina-i falca stanga.
dar imaginatia mea, in leganatul rotilor, a fost brusc intrerupta cand din statia a doua a urcat sprancenatul Leonardo di Caprio, cel cu fulgere-n privire si cu mintea ascutita.
daca stau sa ma gandesc ar fi putut fi un al doilea Traian Vlaicu. dar s-a dus, l-am scufundat precumTitanicul asteptand din sufragerie sa se scurga boabele de nisip.

in curand voi fi aterizata in raiul dusurilor cu presiune la apa calda.

inca un munte

Stii, cateodata creierul meu nu respira cum trebuie. De aia scriu ce scriu. Te pune pe ganduri, cateodata.
si ma simt de parca tot urc dealuri, dealuri si munti. timpul trece si anii raman marcati de tot ce lasam in urma. cand ne-am straduit sa facem tot prin fortele nostre sa implinim promisiuni. am fost creati sa luptam pentru asta. sa urcam orice munte care apare in drumul pe care-l purtam.
si inca mai ai indoieli?
ai uitat ca traiesti cu scopul de a te inalta, mai sus decat toti uriasii ? si cateodata ma simt de parca nu mai am puteri.. sa urc. dar inima-mi reaminteste ca intotdeauna noi oportunitati, si putere, vor umplu golul asta imens. si ma gandesc ca eu, de fapt, nu fac nimic sa creasca sau sa scada, nu pot adauga un metru sau un strop in toata existenta mea. totul se intampla pentru ca doar El este.

Cel care da visuri noi.

cand Fahrenheit 451 se-ntalneste cu 1984,

mi-ar fi placut sa avem un semineu si sa fie caldura in casa, sa miroase a scortisoara pana la vecinii mei arabi. mi-ar fi placut sa pun sclipici pe toti peretii si sa te sun pe skype sa vezi.
mi-am cumparat trei flori, si am plantat trei bulbi intr-un ghiveci. flori olandeze care nu stiu ce vor sa fie cand or sa rasara dar or sa lumineze ca blitzul, la fereastra.
pe masa zac pensoanele si panza exact cum le-ai lasat. ai plecat inspirato si de atunci tot astept, tot stau si  astept sa te regasesc. muzica nu mai imi place, nimic nu mai e ca inainte. totul scartaie acum. macar de s-ar asemana cu sunetele unor scanduri uzate de vantul timpului.
mi-au inghetat degetele de la picioare, nu-mi gasesc botosii dar ma bucur de cartile mele. am strans 40 de kg de carti. in fiecare dimineata la mic dejun mananc o portie de randuri, de litere imbibate in laptele cunostintei. iar mirosul..mmmm, nici nu pot sa il descriu. esenta de parfum pura pe care nu a inventat-o nimeni, doar exista. nu conteaza unde sunt, in tren sau chiar in intersectie, mirosul unei pagini proaspat tiparite, mirosul acela de vechi, de nou.

fug cu inima, dar ma regasesc tot in aceeasi casuta creponata cu pereti pictati de mucegai. un albastru frumos la ora fixa. si inca nu ti-am spus povestea cand chiar m-am intalnit cu Mos Craciun. aceea e chiar o poveste adevarata intr-un context banal din viata. m-am intalnit cu Mos Craciun in statie la bus. si mi-a facut cu mana.

imi doresc... imi doresc sa gasesc in minte lucrurile care imi doresc sa le infaptuiesc. o sa merg la patinoir si nu stiu daca o sa te tin de mana sau daca esti prezent.
mi-ai spus ca fug, ca fug de mine si de toti. nici tu nu stii de ce fug. pana acum stiu doar ca am ajuns departe.

am ajuns sa ma instrainez.