Thursday, October 27, 2011

A part of my life

No promise of an easy road, just a destination.

Nici nu m-am gandit vreodata ca am sa ajung si aici si nu tocmai intr-o vacanta, desi cu gandul asta am pornit la inceput, sau pentru putina vreme, ci sa si locuiesc si sa incerc sa imi construiesc existenta intr-o diversitate foarte mare si aglomerata de oameni.

Nu m-am gandit ca am sa ajung vreodata la Paris, nu m-am gandit ca o sa imi inec picioarele cu praf frantuzesc.

Nici nu am visat ca Dumnezeu ma va purta atat de departe de casa mea, si ca intr-o zi cu siguranta voi ajunge pana la marginile pamantului.

Cred din toata inima mea ca aceasta experienta, inca nu stiu pentru cata vreme, va schimba lucruri din viata mea. Stiu ca Dumnezeu va modela din caracterul meu in aceasta aventura de-o viata si ma va ghida mai departe spre urmatoarea. Poate am sa ajung sa traiesc printre zebre. :P

Ma simt ciudat, inca nu stiu gustul adevarat al vietii de aici, sper sa nu fie aceasta pe care il am acum. Oamenii traiesc ca niste roboti, doar muncesc ca sa traiasca, dar de trait nu au timp niciodata. Clujul imi parea un oras mare, il port in inima mea pentru totdeauna, cum a fost in Cluj nu cred ca voi mai gasi loc altundeva, un loc unde sa ma simt acasa. Paris, e un oras imens, ma pierd si m-am pierdut de multe ori pe strazi. Oricat de simplu ar parea, toate lucrurile sunt complicate, si chiar si un program de biserica e atat de neorganizat incat te ameteste cu totul si pleci buimac cu si mai multe intrebari decat cu cate ai venit. Iar oamenii te mananca daca nu esti in aceeasi dunga cu ei. Nimeni nu accepta diversitatea desi ea e atat de evidenta.

Poate ca a fost greu si in Italia, poate ca locul acela dintre munti nu m-a ajutat sa simt cu adevarat ce inseamna viata acolo, poate as fi descoperit si mai multe lucruri rele si negative si m-ar fi cutremurat mai tare decat cele putine pe care le-am aflat, sau nu. Insa daca ma gandesc aveam o siguranta in launtrul meu, nu stiu, sau poate doar mi se parea.

Acum ma simt pierduta si de mine, nu stiu cum sa ma regasesc, parca as fi goala pe dinauntru, ca o fantana fara apa, in care daca strigi se aude ecoul. Parca nu-i nimic. Nici putere nu mai regasesc, nici credinta. Ma simt blocata intre semne de intrebare si actiune. As vrea sa fac ceva, sa ma misc, sa fac pasi mai departe, sa ma dezmeticesc din intunericul asta, desi am lumina.

Simt numai tacere. Si sufletul meu tace, si Dumnezeu.

Dar lacrimile ? Lacrimile mele de ce nu se opresc din suvoaie ?

Singurul lucru pe care nu il inteleg e cum de am pierdut binecuvantarea ? De fapt cum de a putut sa mi-o fure altcineva ? Am fost prea slaba, si sunt. Imi pare rau.

As vrea sa am putere sa o recastig, dar poate nu se mai poate. Ma va lasa Dumnezeu asa ? Doamne vreau dreptate !

Voi putea iesi din situatia asta ? Nevegherea mea a complicat totul. Stiam ca lumea e rea, de ce nu am fost atenta? N-am crezut ca mi se va intampla tocmai mie.

Isus era in barca cu ucenicii si ei tot s-au temut. De ce nu pot sa imi dau drumul sa merg pe ape ?

Simt o mare durere in inima si cred ca doare esecul. Esecul care a lasat o gaura mare precum o sageata bine slefuita.

Noi nu ne dam seama ca in viata construim un labirint. Complicam lucrurile singuri, si apoi ne e greu sa le descurcam. Eu nu stiu daca sa cred ca e greseala mea sau a altcuiva. Ne e usor de multe ori sa dam vina pe altceva si ne sar in ochi defectele si judecam. Cat de slabi suntem !

Cand am plecat spre Paris, mama mi-a trimis un mesaj si mi-a zis ca am plecat ca Iosif in Egipt. Azi am recitit istorioara, inca nu am terminat-o, dar atunci nu m-am gandit si cred ca nici mama nu si-a dat seama ce a spus. Iosif a fost tradat, vandut, bagat in temnita.. Inca nu am ajuns pana aici, dar oarecum asa am patit si eu. Asa cred. Si ma intreb oare ce va urma ?

Totul in jurul meu e furtuna si nu am niciun alt loc unde sa merg. Mi-e teama ! Si e abia inceputul sau sfarsitul ?

Wednesday, October 26, 2011

Cum am ajuns eu la Paris…

Well, it’s easy. Se iau doua trei bluze, o pereche de pantaloni, nici macar lucrurile care chiar ar trebui sa fie de folos, se pun toate intr-o geanta de voiaj si alte lucruri vitale, bineinteles nu se uita laptopul si telefonul si portofelul chiar daca e gol.

Se merge la cea mai apropiata agentie de turism, dupa lungi cautari pe internet de bilete de avion spre o anume destinatie si multe nedumeriri, nestiind bine incotro te indrepti.

Se cumpara un bilet folosind carnetul de student chiar daca tocmai ai terminat facultatea si nu ar mai trebui sa primesti reduceri, ai trecut la statutul de om mare si cu responsabilitati, viata e in mainile tale. Si asa e ! daca faci greseli o faci pe cont propriu, nu mai e nimeni sa repare dupa tine, ori te indrepti tu ori te duci in jos cu totul.

Daca toate astea s-au rezolvat intr-o singura zi, te lupti cu nerabdarea zilei cand trebuie sa pleci care soseste intr-o clipeala. Te lupti si cu somnul si cu nesomnul, insomnii, gol in stomac si fluturi, rascoliri in suflet si amintiri, tristete, bucurie, nici nu mai cunosti sentimentul. Si soseste clipa. Se face dimineata. Devreme te trezesti pregatit de un lung drum, fara destinatie.

Ajungi la autogara din timp, transand in minte linii sa vezi daca nu cumva ai uitat ceva anume, dar ce sa uiti ? in viata vii gol, si tot la fel si pleci.

Astepti autocarul, realizezi ca te-ai cam pacalit, iti dai seama ca ai ultimul bilet, ultimul loc in autocar. Oare astea ce vor sa insemne ?

Nu mai poti da timpul inapoi nici sa vrei, nu e al tau.

Si asa am plecat. Am sperat prin credinta ca voi ajunge aici, cumva, candva.

Dupa un ocol al Romaniei parasesc si granite si drumul devine o linie dreapta si continua numita autostrada, cale lunga. Nu stiu de ce mi-a fost un somn ingrozitor ca nu puteam sta treaza nici macar 10 minute. Am dormit mult. M-am trezit noaptea cand oprise autocarul intr-un peco, si ma duc sa imi cumpar ceva rece de baut si sa iau aer. Ajung la casa si vanzatorul ma saluta cu « Davai ! » Imi verific telefonul, GPRS-ul imi arata ca suntem in Croatia. Nu realizasem cand am ajuns si acolo. Mai exact eram in Dubrovnik, din auzite e frumos acolo, dar era noapte.

Numai personae ciudate in tot autocarul. Ma simteam ca intr-un film in care un alb se afla din greseala intr-o masina plina de oameni negri. Suntem ciudati noi oamenii. Oare ce gandea fiecare in parte? As fi vrut sa stiu ce anume isi dorea fiecare om din autocarul ala si ce teluri voiau sa cucereasca pentru viata.

Am calatorit atat de mult in tineretea asta a mea de care ma bucur acum, oarecum. Mi-as dori sa fie si mai plina, dar totodata mai am de invatat despre multumire.

Am aterizat cu autocarul undeva in varf de munte in Italia unde am avut parte de o adevarata liniste, cat si in adancul sufletului, chiar daca au mai fost si lupte, dar am supravietuit si am invatat sa merg tot inainte.

Dupa o luna de zile plina de rabdare, aproape de indelunga rabdare, se apropia ziua sa plec mai departe si m-am izbit de intrebarea « Dar unde ? »

Multe optiuni, putine decizii, nedumeriri si framantari din plin. Orice am alege in viata asta, doar Dumnezeu este cel care binecuvinteaza. Totul e conform planului Lui, intr-un fel sau altul lucrurile se implinesc asa dupa cum El le-a scris.

Ca sa simplific alegerile am ales neprevazutul, totul spontan. Dumnezeu imi confirmase si nu m-am mai gandit la alte lucruri care urmau sa le gasesc pe drum. « No promise of an easy road, just a destination », e adevarat, nu stii ce intampini pe drum, dar stii ca vei ajunge acolo unde trebuie, dar pana acolo cine stie cate trebuie sa induri si sa suferi. Si cine isi cunoaste calea dinainte ?

M-am urcat in avion, dar nu stiu de ce si aici am avut ultimul loc. Chiar ultimul loc in avion. E cam ciudat, si nu inteleg in intregime de ce s-a intamplat sa fie asa de doua ori. Nu imi explic, mi-ar placea sa ma lumineze cineva cu o idee in privinta asta.

Mi-a parut rau ca nu am avut loc la geam, m-as fi umplut de minunatie. Sa fiu eu pe o mare de nori ? Sa plutesc ? De fapt viata e simpla, dar mintea noastra nu o poate concepe la fel.

Cand am aterizat, in pozitie verticala cu picioarele pe pamantul Frantei, ma intrebam unde ma aflu ? am ajuns intr-o tara straina, la fel de straina si eu. Am intrat intr-o casa straina, la fel de straina am ramas si eu.

Ca sa ajungi in Paris ai nevoie de mult curaj, sa fi pregatit sa mergi si cu ochii inchisi traversand strada plina de masiniile care nu opresc la semafor, sa fi pregatit de orice. M-am trezit un nimeni, un simplu om care nu are nimic, un fir de praf, un ac in carul cu fan, un val intr-o mare multime de valuri zbuciumate, un om intre multi alti oameni. La Paris… trebuie sa fi deschis, sa ajungi un temerar pentru o mare lupta !

Si de aici aventura continua…

But If you never try, you’ll never know !

Tuesday, October 18, 2011

Bonsoir mon cher

stau in bataia vantului parisian, cu pletele dansand in noaptea tarzie
si te caut cu ochii inchisi printre gloata zglobie
incerc sa deslusesc bataile inimii tale in zgomotul dens de frana de masina
si sa ma regasesc pe aceasta strada care se ramifica in alta mai lunga

inchid ochii si nu ma simt bine
incerc sa imi gasesc locul si sa ma regasesc si pe mine
si pentru intaia oara

ma simt straina...

privesc indelung noul apus, si vaporul ce aluneca de-a lungul Senei
si RER-ul ce ma poarta de-aici si pana-n colo
pescarusii cum tipa, si frunzele cum sterg asfaltul de toamna
si pianul din adancul pamantului si tramvaiul
si tropotul ploii ce spala Eiffel-ul.

te ador din Paris si astept misterul..