Friday, October 30, 2009

Scoica

"C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine
şi inima
mi-o prind în mână. Tremurând
îmi strâng comoara la ureche şi ascult.
Îmi pare
că ţin în mâni o scoică
în care
prelung şi neînţeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.

O, voi ajunge, voi ajunge
vreodat' pe malul
acelei mări, pe care azi
o simt,
dar nu o văd?"

Lucian Blaga- Scoica


cineva mi-a povestit despre mare azi.
mi s-a facut dor.
si de tine, calatorule.
Acum am o puternica incredintare ca te voi vedea curand.
Si asa o mare bucurie mi-a cuprins inima si speranta.
Domnul e atat de fain. Si ma simt binecuvantata, imi poarta de grija.
Asa cum nu-mi imaginez.
Doamne, iti multumesc.

Iti daruiesc o imbratisare..

Saturday, October 24, 2009

Artă




Unde esti Picasso?
Domnisoara Pogany te asteapta...

Monday, October 19, 2009

Raindrops...


Ma intorceam in seara asta din oras, dupa lungi cautari, cu umbrela si ziarul intr-o mana, iar in cealalta o paine.
Afara picura usor dupa ce a fost o ploaie buna.
Toamna se cam duce incetisor.
Dintr-o data m-a cuprins o stare, nu stiu sa o explic, si am inceput sa fredonez melodia.

Da si ma gandeam la tine. Oare pe unde esti? :)

Mi-e dor de tine...
"you don't know, but that's ok
you might find me anyway..."

Sunday, October 18, 2009

Catalina


Picioarele-i desculte si le cufunda in praful trotuarului lung si drept, pe care pasea sfioasa, incet, cu putina frica de necunoscut.
Rochia-i rosie ii atarna rupta intr-o parte. Si-o agatase in aschiile bancii invechite de vremea cea trecuta.
Parul balai ii alerga in vant liber si rebel. Obrajii-i erau rozii din cauza aerului rece de munte.
Era tanara si cu multa speranta in inima ei plina de visare si miros de mar verde.
Mergea alene pe cararea, plina de frunze ingalbenite, pe care o zarise din departare.
Paltonelul maroniu si-l cuprinse pe langa trup sa se mai incalzeasca putin.
"Opreste Soarele!".. si-ar fi dorit. Sau sa-l fi oprit pe Catalin sa nu mai plece, ea fiind o micuta, Catalina.
Catalin era iubitul ei, plecat pe mare cu vaporul 43.
De multa vreme ii scrisese ca se va intoarce si spera sa o regaseasca cu bine.
Ea acum visa, asteptand cu nerabdare, la el.
Visau, si el si ea, sa se mai plimbe o singura data amandoi prin Micul Paris, visau la strangerea calda de mana, la imbratisarea data de dimineata.
Aveau promisiunea unei plimbari pe luna, printre stele.

Ingandurata ramase privind apusul tarziu.
Asa trecuse inca o zi din viata... Catalinei.

Thursday, October 15, 2009

Papusa de portelan

Infrigurata, papusa de portelan, asteapta in gara aceluiasi peron vechi, de data aceasta plina de calatori indepartati: cativa chinezi, vreo doi- trei nemti, americani, francezi si rromi.
Picioare reci, maini reci.
Iarna venise pe ne-anuntate si toata populatia tarii zgribulea pe la colturi. Degeaba soarele abia lucea daca ii clantaneau dintii.
Pe munte zapada se cernea din norii cetosi, pomii ingalbeniti de toamna inghetasera pe loc.
S-a aplecat cerul de nori pe partea dreapta, iar orizontul stang era cuprins de o mare senina de-albastru al luminii.
De ce ti-s ochii atat de gri cand ploua-afara si vezi ca nu mai vine? De ce sunt ochii lui cei gemeni si seamana cu tine?
Era totusi un peisaj frumos si iubit cel mai mult de cei aventurati pe inaltimi.
Pentru ca vantul sufla cu putere din toti plamanii lui de vant, gandurile celor cu nas rosu se indreptau cu viteza spre caloriferele fierbinti sau semineele aprinse dar amagire de moment.
Chiar si papusa de portelan tremura de frig.
Astepta sfioasa pe o banca rece si prafuita cu un geamantan mic, negru langa ea.
Din cand in cand, scotea din buznar scrisoarea aceea roasa de timp.
O pastrase cu atata atentie dar tot se invechise.
Papusoiul nu-i mai scrisese de mult si asta ii amara inima.
Ofta din gand in gand si ochii-i mari si negrii, unul mai luminos decat celalalt, se ridicau spre cerul senin cu dor.
Ii era atat de dor de el.
I-ar fi placut sa mai faca o nebunie de moment, sa ia trenul si sa plece in directia opusa. De dor sa il imbratiseze, sa il asculte, sa danseze amandoi.
Trenul avea intarziere.
Simtea ca peste fiinta-i firava se lasa o tristete.
Avea de mult intrebari care aveau sa fie rostite intr-o buna zi si raspunsuri.
Se saturase sa numere avioane, asta facea asteptarea sa devina mai greoaie.
Timpul si numaratoarea se oprisera brusc la 1000.
De ce? Il gasise? Era cel care avea sa-i fie alaturi toata viata si pe care il visase cu atata patos?
Cand avea sa afle adevarul nu stia, dar lucrurile trebuiau lasate sa vina de la sine.
Era o noua calatorie din nou emotionanta.
Isi aminti de casuta mica in care se intalni sa manance strudel cu branza si mandarine.
Ramasese cu privirea pierduta si tacuta, dar tresari la insistentele unei domnisoare: "Aveti vreo veste? Imi spuneti vreo supriza?"
Ce intrebari. De ce sosisera din senin? Se simte?
Se simte ce simt eu, doar o papusa de portelan?
Tocmai pentru ca nu am raspunsul devin tot mai fragila, usor de ranit, sensibila fiinta.
Iubirea.. sa fie ea un bibelou de portelan? Sa fie ea atat de sfanta?
Privi papusa tinta in ochii verzi ai domnisoarei: " Cu sufletul la gura astept si ma rog ca Dumnezeu sa-i dea curaj sa faca pasi spre mine, sa nu fuga, astept sa-mi dea raspuns, si sa nu-ntarzie. "
O liniste deplina cuprinde peronul, si din departare se anunta ca trenul gonea sa ajunga...
Papusa de portelan astepta o minune.
Il astepta pe el sa vina....

Monday, October 12, 2009

Cutia de carton

Why do all good things come to an end ? (play)


Fata cu obraji de flori de cires si parfum de lamaita, coboara treptele sfrijite, in luminile sifonate si palide.
Nava spatiala din cutie de carton ajunge in statie. Era metroul.
Intotdeauna ii flutura parul cand sosea, iar mirosul cald al sinelor fierbinti ii amintea de locul unui asfintit.
Chiar fiind inconjurata de multime de oameni care asteptau
nerabdatori lumina galbena a usilor sa se deschida, in privirea ei dansau zilele.
Era mai fericita decat preafericitul.
In lumea aceea subterana, cand toti mergeau spre o singura directie, ea se bucura in noul labirint din partea opusa unde lucrurile nu erau sumbre si tacute, si unde putea culege frunze ingalbenite de toamna in plina libertate.
Unde era plin de verde, de castane coapte.
Si unde.. putea intelege limbajul celor mai firave, gingase animale din acea padure fermecata.
Lebedele albe in balans de vals vienez, si veverite cocotate in cvartet de baritoni, acorduri mute de viori si mandoline.
Chiar daca cuvintele nu au fost graite inimile au fost atinse.
Si dorul.. o mangaia.
Undeva departe era curcubeul care ii rasarea pe gene dupa fiecare ploaie.
Undeva departe, undeva acolo, era aripa care ii reda cantece de speranta si dragoste.

Scrisoarea uda din marea sarata ajunge greu.
Cerul senin rade in ninsoarea de pe buzele tale.
Dar, cand soarele tomnatic o va topi... la nesfarsit..
Pentru ca visele nu pot muri.

Atunci scrisoarea din inima ta isi va deslipi cuvintele scrise, si rand cu rand, va imbratisa o noua... poveste adevarata.


Cand fata parasi lumea misterioasa a departului incepu sa ploua.
Plangea cerul acela dupa ea... sau altcineva ?

Sunday, October 11, 2009

Jessy Dixon- legenda muzicii gospel

10 Octombrie 2009, Sala Palatului, Bucuresti…

Un om extraordinar, cu o inima dedicata lui Dumnezeu, cu toata pasiunea inchinandu-se prin muzica sa Lui- Jessy Dixon in concert la Bucuresti.
Oameni emotionati, plini de nerabdare sa intre la concert, asteptau la intrarea Salii Palatului.
Tineri, adolescenti, parinti cu copiii lor si batrani, toti au venit la concertul lui Jessy Dixon din aceasta seara.
Sala a fost plina si miile de oameni s-au bucurat intradevar de legenda muzicii Gospel.
Lumini albastrii –mov acopereau sala, in timp ce usor usor picura cu aplauze inflacarate.
In deschiderea concertului a fost Paula Selling, cu vocea ei admirabila.
Acompaniati de Elsa Haris la pian si voce, Jessy Dixon in duet cu Paula au oferit audientei un spectacol plin de entuziasm si dinamism molipsitor. Deasemenea atmosfera a fost impresionanta. Cei mai batrani au intinerit cu totii si s-au lasat usor atinsi de ritmuri, unii chiar dansand.
Prin melodiile sale, de la cele mai ritmate pana la cele mai emotionante, Jessy a reusit sa aduca din dragostea lui Dumnezeu in inimile fiecaruia. Chiar declarand el insusi aceasta dragoste, Jessy a mai spus ca in inima lui Romania va exista intotdeauna.
Si noi il iubim pe Jessy pentru ca prin muzica lui da culoare vietilor si aduce bucurie. Pentru cei 71 de ani ai sai noi ii dorim inca si mai mult si Dumnezeu sa il binecuvinteze cu putere..

Pentru Stiricrestine.ro Georgiana Enea

Fotograf: Ciprian Alexandru




















Saturday, October 10, 2009

Poezie

Stau in gara pe-un peron
Sufletul imi bate-n ton
Cu nuante de albastru
Mandru si frumos
Pentru un copil somnoros.

Trenul are-ntarziere
30 de minute
Si agale, printre oameni, printre bucle
Soarele ma saluta.
Ma saruta

Undeva mai sus, in zare
Pe bolta cea mare
Linii serpuite, isi creeaza
Cu emblema lui cea mare,
Avionul.

Saturday, October 3, 2009

Fata de pe insula


Si se facu seara..
Peste orasul morocanos din universul acvatic, unde razele soarelui patrundeau in culori albastrii, se lasa linistea.
E un univers de multi necunoscut si ale carui comori si secrete numai cei mai putini le stiu.
Deja apele, in octombrie, se racesc si cei mai multi locuitori se indreapta de pe malurile calduroase spre casele lor.. cu hornuri fumegande si unde miroase a peste pus la saramura.
Ca sa ajungi acolo, sa poti cunoaste imprejurimile, ai nevoie de un bilet cu doua calatorii. Stiu sigur ca unul costa 3 lei si mergi cu vaporul.
E o lume interesanta, pana si dialectul e diferit.
Dar... in casuta de pe coasta deltei, din camera cu muzica usoara, traia o domnita frumoasa.
Dansul ei era asemanator unui balans de barca, plutitor..
Apele ii oglindeau parul si buclele aurii iar ochii-i migdalati erau plini de dor.
Daca traiesti intr-o lume mica visarea si dorul sunt lucruri care nu-ti lipsesc nicio clipa.
Fata de pe insula visa la o lume puternica, plina, dar nu stia ca exista.
Dimineata ei era invadata de cantece de pelicani si flamingo, si nu de poluarea vre-unui autobuz cu table pline de rugina.
Jocul ei era sa-si alinte talpa piciorului in roua, in iarba verde cruda, in simfonia freamatului de nuferi si stuf.
Lume rupta din stele. Stele de mare ascunse-n nisip.
"O, inima... cata departare."- cu suspine.
Cateodata imi doresc sa nu mai port de grija nici unui sentiment, sa le uit, dar nu ma lasa.
In fata ochilor ei era visul ei, imaginea pe care si-o dorea din tot launtrul.
Era inima care batea cu putere, aproape sa-i sparga pieptul.
Plimbarile cu barca, singuratice, erau momentele cand rugile si le-nalta la cer, la PreaSfantul.
Bucuria ei era atunci cand primea telefon de la Luceafar, cand petrecea ore in sir in vorbe.
Era frumos. Nimic n-o deconectase decat.. un ultim zbor.
Acum lumea aceea verde, dintre ape, fusese inlocuita cu lumea mare si aglomerata, plina de un altfel de freamat, de agitatie, de galagie si parcari cu usi teleghidate.
Plecarea ei de acasa pe multi ii lasa pe ganduri.
Dar isi dorise ceva nou si ceea ce primise nici ea nu-si inchipuise mai devreme.
Acum acele case dintre stuf si sirene de vapoare erau in schimb lungi blocuri si taverne... aproape la tot pasul.
Iar timpul toamna, alene trenul trecator, tulburator, era fuga ei. Bagaje multe, grele.
Oare nu voia inapoi? Nu stiu ce e in sufletul ei. Abia de o cunosc si eu.
Stiu doar atat.. e fata de pe insula.
Aflati voi cine-i.